Când un spectacol de magie te pune pe gânduri

Am fost aseară la un spectacol de magie pentru copii. Mai nou, în fiecare weekend e programată câte o piesă de teatru pentru cei mai tineri locuitori din Carboneras. Cum afișele împânzesc orașul, iar Maria știe deja să citească și se oprește deseori să silabisească în fața unui afiș, e gata, află tot ce mișcă în oraș, chiar cu anticipație. :))

Spectacolul Monocromo a început destul de soft: un el și o ea atrag atenția prin faptul că el e îmbrăcat doar în albastru, are doar accesorii albastre, orice atinge e albastru (sticla, strugurii, geanta, fața de masă), iar ea – la fel, doar pe galben. De la păr, rochie, flori, farfurii, alimente pe care le consumă, totul e galben în cazul ei.

Totul presărat cu situații amuzante, pantomimă, multe trucuri de magie și interacțiuni cu spectatorii.

Fiecare dintre personaje alegea să atingă doar obiecte de culoarea respectivă – și anume el – albastru, iar ea – galben. Îi îngrozea simplul fapt că există alte culori, cu atât mai puțin să interacționeze cu alte culori. Până și sala au împărțit-o în două, după cum se vede în poza de mai jos. Credit foto: Salvador Hernandez.

Numai că la un moment dat ajung, din greșeală, ea ajunge să-și agațe în sacoul lui o plasă în care avea lămâi. Galben + albastru = verde, iar cu ajutorul trucurilor de magie o parte din hainele celor doi devin verzi. La început, acest lucru e privit de amândoi cu extrem de multă teamă, pentru ca mai apoi să-și dorească să se înverzească mai tare…și chiar să caute verdele.

Spre finalul piesei, devin amândoi la fel de colorați cum se poate vedea în fotografia asta.

Sursă foto: Salvador Hernandez

E drept, a fost un spectacol pentru copii, dar mesajul e valabil și pentru adulți. Aș zice – mai ales pentru adulți. Teama de necunoscut, teama de schimbare, blocarea în ceea ce cunoaștem (chiar dacă nu ne place, dar măcar îl știm) ne aduce de foarte multe ori deservicii.

Deși toată viața mi s-a spus că sunt o încăpățânată – măcar știu de la cine moștenește Maria calitatea asta! :)) -, mult timp mi-a fost teamă de extrem de multe lucruri. Să urc pe o bicicletă. Să înot. Să vorbesc la radio. Să mă las văzută. Să am un copil. Să îmi dau demisia. Să ies dintr-o relație în care știam că nu mai e cazul să stau. Să spun ce cred, ce simt sau ce (nu) vreau. Să-mi pun limite.

Pentru mine, piesa de teatru de aseară a fost despre extrem de multe aspecte ale vieții:

încredere – în noi înșine și în oameni, în general

rigiditate vs flexibilitate – în gândire și în acțiune: chiar și în gesturile celor doi actori se regăsea extrem de multă rigiditate la început pentru ca la final să danseze de parcă ar zbura

experiementare – de când mă știu îmi place cuvântul, dar nu mereu mi-a plăcut să testez și să-mi asum că uneori pot să eșuez

împlinire, fericire – nu prea ai cum să guști din cupa fericirii sau împlinirii când ești încordat, rigid și plin de temeri

supărare vs bucurie – ar fi cam plictisitor și trist să trăim doar într-o lume galbenă sau albastră, dar, culmea, uneori alegem chiar noi să ne pictăm viața într-o singură culoare. Chiar din teamă.

Modul în care a fost prezentată piesa e tare mișto, aproape complet fără cuvinte, iar ideile pe care le-am extras eu probabil că au ajuns la foarte mulți dintre cei din sală – adulți și copii. Mie și Mariei ne-a plăcut mult.

Las mai jos și o parte din afișul spectacolului.

Așa de tare mi-a plăcut încât am ales să-i dedic un articol pe blog, poate-așa reușesc să scriu mai des gânduri, întâmplări și fărâme de viață. Și să nu uit, să-mi amintesc mai des să-mi transform cât mai multe zile (sau măcar momente) din monocrom în curcubeu de culori.

Să avem cât mai multe clipe cu experimente flexibile, antrenante, pline de încredere și împlinire!

Credit foto: Salvador Hernandez.