Primele 24 ore în Marrakech: 4 întâmplări deloc amuzante în aventura africană

Prima

Sâmbătă dimineață am pornit din Rabat spre Marrakech. Cele 3 ore și jumătate de drum (cât ne promitea Google Maps) s-au transformat în 5.

Marocul are multe șosele de mare viteză și autostrăzi, dar ba sunt în lucru, ba nu par în lucru, dar e plin de parapeți/jaloane pe o bandă, fără presemnalizare, astfel că nu prea am putut folosi autostrăzile cu încredere și cu viteza la care ne așteptam – cel puțin pe drumul Rabat-Marrakech așa a fost.

În plus, din loc în loc am avut puncte cu taxare pe autostradă, am prins vreo 3 sau 4, cu sume foarte mici, dar fiind multe, se produc multe cozi. Ghișeele erau cu angajat și acceptau doar plata cash, deci alte așteptări, rest etc. Toate astea fac așteptarea lungă și deloc plăcută, mai ales la 43 de grade.

Am stat la rând, împreună cu alte zeci de mașini, apoi cineva ne-a comunicat că nu stăm bine, să ne mutăm la altă coadă, unde cu greu ne-am mai putut încadra.

Noi am lăsat un alt rătăcit al sorții în fața noastră, iar un șofer din spate a fost așa de supărat că a venit la noi la mașină să ne ceară socoteală – aici e junglă, nu e loc de acte de binefacere! (asta cred că zicea, în arabă; engleză, spaniolă sau franceză nu vorbea).

Am ieșit noi cumva, cu greu, din cozile multe și dese (cheia marilor succese) și am intrat în Marrakech. Aveam adresa, era deja ora 15:00, mâncasem pe drum la o benzinărie-restaurant, așadar credeam că vom intra în apartament în câteva minute de la parcarea mașinii. O oră mai târziu încă mai căutam (Andrei căuta, eu stăteam cu Maria într-un loc umbros) intrarea în blocul corect, că tare împleticite mai sunt blocurile și numerele lor.

Sâmbăta am avut gândul bun și am mers doar la cumpărături. Când a avut loc cea de-a doua întâmplare, o las mai jos, povestită de Andrei, căci el a trăit-o (din plin).

A doua (povestită de Andrei)

Ajunși proaspăt în Marrakesh. Ne cazăm cărăm bagaje, ne instalăm, alea- alea.

„Hai să cumpărăm ceva de la magazin,” inițiază Corina.

Pornim toți trei la hypermarketul din cartier.

Mergem pe jos pentru că stabilimentul e aproape și, oricum, nu vrem să cumpărăm decât „două – trei chestii” pe care le ducem în plase.

Ajungem la hypermarket, iar cele „două – trei chestii” se fac întâi optâșpe, apoi, patruzeci, cincizeci și două etc.

„Cred c-ar trebui să aduc mașina,” îi zic Corinei.

Corina aprobă din priviri, așa că plătim căruciorul plin și ieșim cu plasele multe în parcare.

„Mă așteptați aici că vin cât pot de repede. Fug acasă, intru, iau cheia, scot mașina din parcare, apar.”

Fetele înconjurate de plase și bidoane cu apă rămân să se „joace” frumos în parkingul hypermarketului.

Mă duc la trap spre apartament, iau cheia, cobor la mașină și zbang!

Surpriză!

Trei mașini parcate una după alta în mjlocul carosabilului fac un gard în dreapta mea, blochează ieșirea și mă pun, practic, în imposibilitatea să-mi părăsesc locul.

În fața mașinii mele stă o motocicletă și, imediat după ea, stă o dubiță.

În spate am altă mașină.

În stânga am trotuarul, dar bordura e mult prea înaltă ca să mă cocoț pe ea și să ies pe la pietoni.

Stau cu cheia în mână și mă simt ca la o partidă de șah.

Până mă fierb eu întelectual ca să găsesc o combinație câștigătoare, din spate îmi apare cu copil cu o tavă în mână. Pe tavă stau telemea și roșii tăiate felii.

„Bla bla bla…. dirjam … bla bla …. marhaba,” îmi zice piciul

„Merci, non, non,” îi fac vânt micului comerciant.

Continui să mă sfarm în creieri ca să găsesc o soluție și merg, în cele din urmă, pe varianta „ori la bal, ori la spital.”

Mă bag în mașină și îi ard niște claxoane de să mă audă tot cartierul. Mult, lung, repetat. Nicio reacție.

Mă prind că aci-n Maroc să claxonezi e ca și cum bei apă sau respiri. Nu impresionezi pe nimeni dacă faci zgomot.

De la distanță apare un nene mai în etate și începem să conversăm:

el în arabă, eu în franceză și amândoi cu multe mișcări din mâini ca să ne înțelegem.

Bătrânul pare că ține cu mine.

Deduc din vociferarea lui și mai ales din gesturi că nu e de acord cu porcii ăia trei care m-au blocat. Dar Dumnezeul meu îmi dă gândul cel bun.

„Putem să luăm amândoi motocicleta și s-o urcăm pe trotuar?” îi zic în franceză și cu multă gesticulație ca să prindă figura.

Omu-mi dă din cap că da.

„Bun! După ce suim motocicleta, eu o să ies pe deschizătura aia mică dintre dubița de pe carosabil și mașina din stânga.”

Lui nenea îi pică fața.

Izbucnește într-o puternică exclamație arătându-mi din mâini cât de scurtă e strâmtura dintre mașini.

„Holooom, ololom, bohlooom, bahluuh?” (ceva de genul am priceput)

Deduc din semne și tonul vocii că vrea să-mi spună cam așa:

„te bagi printre mașinile alea două? Ești cu capul?”

„Da, n-am altă variantă,” îi explic eu.

Bref, mă pun cu bătrânul pe treabă.

Săltăm motocicleta de pe carosabil și-o urcăm pe trotuar.

Mă bag în mașină și încep un set de manevre numai bune de filmat pe Youtube.

Omul meu stă în față și mă ajută la manevre.

Transpir mai ceva decât Cotabiță în timp ce mișc volanul la maximă finețe.

Știu c-aș putea dintr-o manevră să bușesc trei mașini: pe-a mea și încă două.

Bătrânul, din fața capotei mele, îmi face semn să nu mă mai uit în oglinzile retrovizoare, ci să-l privesc doar pe el în ochi că mă dirijează el.

Aleg să-i cedez toată încrederea. Îmi face semn când în stânga, când în dreapta, când în față, iar eu îl urmez orbește.

Ies din strâmtoare și cobor imediat să verific toate tablele mașinilor implicate:

victorie totală! Nicio zgârietură nicăieri.

Luăm din nou motocicleta de pe trotuar și-o punem înapoi pe carosabil.

Fug la hypermarket și-mi ridic familia, plus cumpărăturile. La întoarcere îl găsesc pe bunul samaritean șezând pe un scăunel la marginea drumului.

Cu Maria de mână mă duc și-i ofer trei portocale și-un măr. Știam cu nu va lua bani, deși aici se practică.

M-am înțeles cu omul ăsta mai bine decât cu mulți oameni care-mi împărtășesc limba și cultura.

A treia

Ieri, duminică, ne-am trezit lejer, am făcut o listă cu obiective de vizitat în următoarele două săptămâni în Marrakech și în apropiere, am luat micul dejun și am ajuns la concluzia că deja e prea cald pentru plimbări. La ora 11:00 erau deja vreo 32 de grade, maxima urma să fie de peste 40.

Andrei a propus să stăm să lenevim, eu am zis că putem profita că e dumincă și suntem liberi toți trei ca să mergem la hammam, să testăm spa-urile lor.

Am ales spa-ul, am făcut rezervarea prin Whatsapp, ne anunță că ne așteaptă la ora 14:00 pentru o super sesiune de spa în familie: masaj, bălăceală, răsfăț cu tot felul de pietre, loțiuni și minuni, tot tacâmul. Doar costumul de baie să îl avem și bani, că de restul se ocupă ei.

Ieșim din casă la 13:15 – pentru că Google Maps arăta că ajungem în 20 minute cu mașina. Trecem prin cele 40 de grade până la mașina înfierbântată și pornim, cu GPS-ul pornit, în scurta (credeam noi) călătorie.

Scurt spoiler: n-am mai ajuns la spa, ne-am rătăcit de numa’, nu ne mai merge nici GPS-ul și am avut prima dată impresia că suntem pierduți aici, in the middle of nowhere.

Scurta călătorie a durat DOUĂ ore. Google Maps ne-a direcționat greșit fix prin Medina (centrul vechi), unde drumurile sunt înguste, motocicletele vin pe toate direcțiile, măgarii trec ca-n pășune și oamenii se bagă-n față și-n spate și nu te mai lasă să ieși, să înaintezi, nimic.

Localnicii ne luminează: GPS-ul nu funcționează în Medina! Dă eroare sau te duce pe drum greșit, de unde nu mai poți ieși. Buuuun.

Câteva minute am crezut că acolo rămânem. A apărut însă un domn și ne-a propus să ne scoată la liman. Îl dirijează pe Andrei vreo 10 minute, prin niște strâmtori în care până și șoarecii ar sta înghesuiți, apoi ne scoate pe o stradă unde o mașină chiar poate circula. Ne promite că ne duce el la spa-ul vieții. Ne învârte pe străzi în neștire, apoi spune că e acolo, după colț.

Ieșim, iar Andrei scoate portomoneul să-l răsplătească pe binefăcător. Între timp îi vine un prieten, care ne explică exact cum să mergem pe jos, ca să ajungem la hammam și îi comunică lui Andrei nota de plată pentru serviciile lor: 200 de dirhami/persoană (echivalentul a 20 euro de persoană). Nu avem atâta cash la noi (musai să ne dezobișnuim aici de plata cu cardul!), așa că Andrei le dă cât mai are cash, 180 dirhami în total, adică mai puțin de jumătate decât ceruseră. Unul dintre ei e vizibil nemulțumit și îi spune că nu e destul. Îi propune să meargă împreună cu el cu motoreta la un ATM. Noi le răspundem că ori mergem toți, ori niciunul.

Mai zic ei câte ceva, după care Andrei le dă și banii mărunți ce-i mai avea cash în portmoneu, iar cei doi urcă în motocicletă și dispar. Noi ne bucurăm că suntem întregi, că mașina e și ea întreagă și ne târâm spre hammam. La care n-am mai ajuns, de fapt, pentru că pe cele 3 străzi din jur nu am găsit nimic, iar deja soarele dogorea mult prea tare pentru plimbare și căutări fără bani cash la noi.

Mă întreba un prieten zilele trecute dacă m-am simțit în siguranță în Maroc și i-am spus că da. Vasile, dacă mă întrebi din nou, o să nuanțez răspunsul.

A patra

Eram deja toți uzi leoarcă și nervoși de numa’. Ne-ar fi trebuit probabil 24 ore full de hammam, regim intensiv, cu 20 de maseuze de persoană ca să ne revenim. Urcăm în mașină cu gândul să ajungem la cazare, la umbră, răcoare, siguranță și parcare. GPS-ul nu mai merge. Netul nu mai merge. Pauză totală. E prea cald, telefoanele sunt fierbinți. Așa că ne oprim la o cafenea cu WiFi, ca să ne răcorim și să ne încărcăm bateriile, oricum hammam-ul s-a dus pe apa Sâmbetei, măcar ceva bucurie să ne facem. Ajungem la cafenea – nu se poate plăti cu cardul. Bani cash nu mai aveam – am zis deja că am dat tot ca să ajungem nicăieri, așa-i?

“Dar este un bancomat pe strada de lângă” – promite barmanul. Rămân cu Maria la un suc de portocale și o apă rece, iar Andrei, bietul, o ia la picior spre bancomant, prin arșiță. Spoiler: nu era niciun bancomat.

O oră mai târziu, a găsit unul, cu mult efort și deloc în zona indicată. “A, se pare că nu mai funcționează acela, l-au desființat” – a fost răspunsul barmanului când Andrei a revenit ud leoarcă.

Cu netul WiFi pornit și GPS-ul setat pe adresa cazării, cu nota de plată achitată și încă 2 litri de apă băuți, am urcat în mașină sperând că vom ajunge acasă. Spoiler: am ajuns.

Mașina în parcare, noi la odihnă, ne-am făcut spa acasă. Uleiurile esențiale, muzica de relaxare, diffuserul și aerul condiționat au ajutat mult.

Datele mobile nu funcționează nici acum, de dimineață am stat de povești cu Digi România vreo oră, vedem dacă se va rezolva ceva sau nu, ei spun că nu e de la ei, ci de la Orange Maroc și că vor discuta cu ei. WiFi-ul de la cazare merge bine, să sperăm că nu-i vin idei să intre în grevă.

Avem plan de rezervă, dacă de net nu ne vom putea bucura în afara cazării: în cel mai rău caz, în excursii și ieșiri prin oraș, o să ne descurcăm ca pe vremuri, când nu erau telefoane inteligente și nici sisteme de navigație – poate căutăm în piață o busolă; până una-alta, știm unde găsim autobuze, stații, taxiuri autorizate și cum putem ajunge pe jos în zonele din apropiere.

Am zis că aventura continuă? Păi a continuat, nu glumă! A fost intens, dar sper că am și învățat ceva din experiența asta:

• Nu e de mers cu mașina în Medina/centrul vechi. Nici măcar prin zonă. Străzile sunt înguste, nu ai certitudine că mai poți ieși.
• Pe GPS nu te poți baza aici. Chiar nu poți.
• Oamenii trag cât pot pentru ei. De pe tine, desigur. Și dacă te văd la înghesuială, profită cât pot. Unii, sigur, nu toți, dar mulți.
• Banii cash sunt aici de bază. Bancomantele există, dar nu când ai tu nevoie de ele. Și dacă ai bani, rezolvi orice. Dacă nu ai…
• Între orele 11:00-17:00 nu e de ieșit nici măcar “până la mașină” – pentru că nu ai idee cât e drumul acela de fapt. Iar 20 de minute cu mașina pot însemna oricât – la propriu.
• Aici 40 de grade se resimt mult mai nasol. Am mai prins 40 de grade în alte țări, dar aici e foarte diferit, arde aerul la propriu.
• Când ești obosit, ia pauză. Odihnește-te, stai acasă, nu căuta cai verzi pe pereți sau hammam în oraș nou, aglomerat și haotic.
• Un drum de 20 de minute poate dura 3 ore, 4 sau chiar mai mult. Deci nu-l face dacă nu-ți poți asuma asta.
• Traficul e ceva de groază, deci urcă în mașină când doar nu ai de ales. Mașini și motociclete pe toate sensurile posibile, oameni care trec strada fără să se asigure și sar în fața mașinii, manevre interzise extrem de periculoase, măgari și cai peste mașini, o nebunie. Stai pe fundul tău sau ia busul/taxiul în oraș. Serios.
• Enjoy! Aventura e cu bune și cu rele, cu grele și cu ușoare, cu bucurii și cu peripeții. Nu asta ai vrut, când ai pornit în aventură? Chiar e aventură!

Așa, de final, pentru prieteni și familie, care după ce au citit probabil că stau cu stomacul strâns: suntem bine. Pupici!