Când citesc, sunt…

Când eram copil, mă pierdeam printre rafturile bibliotecii și treceau ore (pe bune, 1-2 ore!) până când mă hotăram ce vreau să împrumut. Luam cărți de pe raft, le răsfoiam, le puneam deoparte sau la loc, reveneam. Mi se părea îngrozitor că pot împrumuta doar 4 cărți (cred că 4 era numărul maxim). Era mult prea greu de ales. Pe de altă parte, știam și că în două săptămâni nu aș apuca să citesc mai multe, dar tot greu îmi era să mă hotărăsc, să aleg.

Deseori venea câte o doamnă bibliotecară și se oferea să mă ajute, la câte ture dădeam și cât mai răsfoiam.

Cărțile au ocupat cel mai mult loc în trollere, când ne-am mutat din România în Spania. Mai mult decât hainele sau alte obiecte. Ale mele, ale Mariei și ale lui Andrei. Și au fost și cele mai grele, desigur.

Când vin prieteni sau rude în vizită la noi, deseori îi rugăm să aducă sau să ducă dintre cărți. Ca să ne putem păstra lucrurile în cele 3 trollere cu care am pornit la drum, indiferent câte cărți noi mai apar pe parcurs.

Împrumut, cumpăr, primesc cărți și în absolut fiecare oraș sau sat în care am locuit am avut permis la bibliotecă (Cluj, Vinaros, Oropesa del Mar, Otos, Carboneras, chiar și în satul din Franța unde am stat o lună, Saint Rambert en Bugey).

Iar anul trecut a fost primul an în care am citit cărți în 4 limbi: română, spaniolă, engleză și franceză. Am fost tare mândră de mine cu franceza, unde nu eram sigură unde mai sunt și cât pot duce.

Am stat azi un pic și m-am gândit ce e de fapt cartea/lectura pentru mine. Am descoperit-o cu adevărat pe la 6-7 ani, dar cred că am început să citesc singură pe la vreo 8.

Uneori e evadare. Uneori e regăsire. Îmi încarcă bateriile și mă ajută să fiu (bine) eu cu mine.

Mă scoate din agitația altora, mă duce departe și îmi descoperă bucăți din mine, ascunse poate sau de care nu sunt conștientă.

Nu mi-aș imagina viața mea fără lectură, fără cărți, fără să mă pot bucura de aventuri, experiențe, biografii și povești trăite sau imaginate de alții. Și țin minte că o vedeam deseori pe mama citind. Și în copilărie, și acum. Imaginea ei o carte în mână îmi e foarte întipărită pe retină. Cred că a influențat mult dragostea pentru cărți.

Nu mai prea citim, zic studiile. Și nici nu vreau să caut pe net cifrele efective, știu că m-am înfiorat când am văzut, acum câteva luni, procentele.

E tot mai greu să ne rupem de vuietul din afara noastră ca să ascultăm ce e în interiorul nostru.

E tot mai greu să lăsăm deoparte suprafața și să ajungem la esență.

E tot mai greu să stăm liniștiți cu o carte care nu scoate sunete, nu se mișcă, nu ne face să râdem sau să plângem în fiecare secundă.

E tot mai greu să ne concentrăm pe textul scris fără să deschidem aplicații, rețele și mesaje.

E tot mai greu să stăm noi cu noi, în liniște.

E tot mai greu să avem răbdare. 100-200-300 de pagini sau mai mult. Ore și ore în liniște, noi cu noi, fără alți stimuli.

Resimt și eu că e tot mai greu. Dar când reușim să o facem cred că e extraordinar. E minunat să ne dăm voie să trăim și asta. Nu doar agitația, nu doar tumultul vieții, nu doar video-urile amuzante, nu doar filmele și filmulețele (unele foarte faine).

Îmi place să citesc în pat, pe plajă sau în parc, cât timp Maria se joacă. Sau înainte de culcare. Mi-ar plăcea și dimineața, dar rareori reușesc atunci.

E foarte fain când citești. E despre tine, cel/cea care citește, în primul rând. E calea spre a fi tu bine cu tine.

Și da, ai timp să citești. Dacă vrei. Și dacă faci un mic efort.